Fericirea e un trip, si ca orice alt trip e mai frumos daca e autoindus. E chestia aia care o descoperi atunci cand ajungi acasa, te pui in fata oglinzii si inchizi ochii. Si-ti dai jos masca aia. Da, aia! Cea fara de care ai fi descoperit in fata lumii, dar mai ales in fata oglinzii, ca de… nu te poti simti fericit fara sa te simti vulnerabil. Fericirea apare abia cand esti doar tu cu el, el adica tu, caci cine poate fi mai minunat decat el? Tot ce mai ramane de facut este sa te vezi cu tot sinele in el, sa atingi odata oglinda aia si sa vezi ca e acolo, si-ntr-un final… sa vezi ca nu mai ai nevoie de ea. Fericirea e, ar zice unii, o complacere. Ba nu! E mai mult, e apreciere. Acum ca ai scapat de oglinda aia (ca oricum ocupa prea mult loc in sinea ta), eu zic ca te-ai simti mai bine si fara masca aceea. Ia vezi, e mai bine acum, nu? Acum iti radiaza in sfarsit chipul, si nu e de la soare… e de la fericire.
Tu cand ai dat ultima data jos masca?
I don’t always post stuff on this blog (anymore), but when I do I make sure it’s worth it.
I knitted with silver and drew you a mirror
To watch you behave like a blissful black sinner.
We walk our own path but, but you, oh dear brother,
You act like a stranger, you act like another.
We played a bold game, not of cards, nor of swords
A crude risky game that would crush all our words.
I remember you saying “There’s nothing to lose“,
They both came along, but which should we choose!?
With greed in both eyes “Them both!“, said the sinner,
But little did we knew there weren’t no winner.
And as the game ended our heart took an arrow,
We started to think we’ll be dead by tomorrow.
But dead we were not, instead we just glided
In pain and self pity our soul simply binded.
The prison was harsh, the hurting so sweet,
It thought us a lesson ’bout sorrow and greed.
It told us to reason with logic and sense
But did we, dear brother, did we really listen?
Ce sunt versurile?
Sunt cristale
in care oameni
asa, ca noi, desculti
isi injecteaza gandul
sperand ca intr-o zi, o viata, sau un veac
un om,
asa ca noi
sa vada prin cerneala,
sa cearna prin tacere,
sa inteleaga visul
pe care…
un om, asa ca noi
l-a venerat odata
Extaz total, asta am trait pe 1 iulie in Piata Constitutiei la un concert pe care l-am asteptat aproape 4 ani cu nerabdare. Vorbesc, desigur, despre concertulThe Prodigy in Romania cu ocazia festivalului “Rock the City 2011”, concert care s-a dovedit , pentru mine cel putin, mult mai intens decat ma asteptam.
Sonorizarea a fost excelenta insa organizarea a avut mici hibe. Baietii au fost incredibili iar atmosfera creata a fost simply mind blowing. Concertul a fost in stilul festivalului “Warrior’s Dance” de la Milton Keynes din vara anului trecut incepand cu acelasi intro folosit si atunci. Playlist-ul a fost compus atat din melodii de pe noul album (“Omen”, “World’s on Fire”, “Warrior’s Dance”, “Thunder”, “Take me to The Hospital”, “Invaders must die”, “Run with the wolves”, “Stand Up”), cat si din cele clasice si bine cunoscute de public (“Out of Space”, “Firestarter”, “Breathe”, “Smack my Bitch Up”, “Their Law”, “Poison”, “Voodoo People”). Concertul s-a terminat asa cum imi doream, cu piesa “Out of Space” si cu “Stand Up” drept outro dupa ce baietii au iesit de pe scena. Probabil cel mai deosebit moment al concertului a avut loc in timpul piesei “Smack my Bitch Up” cand, sub indrumarea lui Maxim, a avut loc un “Get Down” in masa. Ce-a urmat? Multimea a sarit in aer la propriu! Trebuie precizat insa ca au fost si destui indivizi care nu prea s-au prins de ideea momentului si au stat in picioare pe parcursul acestuia. Oh well… what’s a party without its party poopers?
Per total pot spune despre concert ca a fost unul reusit insa trebuie sa recunosc ca ma asteptam ca numarul celor stransi in la fata locului sa fie mai mare si sa vad, poate, ceva mai multi fani infocati. Personal, m-am distrat si am dansat ca un turbat frenetic toata seara pe ritmurile psichedelice ale melodiilor iar asta a fost destul pentru mine pentru a face din acea zi una pe care nu o voi uita niciodata. Cu aceasta ocazie vreau sa le multumesc celor care au fost prezenti cu mine la concert si in special lui Catalin, fara ajutorul caruia nu cred ca as fi ajuns vreodata acolo si de asemenea baietilor de la The Prodigy (Keith, Liam, Maxim) care mi-au oferit unevenimentinsane.
Si ca sa sfarsesc acest scurt review pot spune ca am incheiat seara cu zambetul pe buze si extaziat simtindu-ma ca un adevarat Prodigy Warrior. It was f***ing awesome! Va las cu o bucatica din rai
Psychedelic states accompany my every feeling. One minute I’m bathed in hope and emotional self indulgence , the other I’m arguing with my own shadows in depressive scenes of misery. Life, a mere stage, sometimes you get to have a delightful performance, sometimes you’re just awful… frankly, the audience doesn’t even have to boo you off the stage, you do it yourself… and it’s not because you forgot the lines or anything like that. No. It’s just the role, it doesn’t suit you. And of course there are those times when you don’t even get the part.
The stage has many roles. Me, I find myself just laying there, sitting, waiting… for something that never will be, something that never was. And it’s not the waiting that consumes me, oh no, it’s the hope. The hope that someday I’ll wake up from this numb and grey dream, that which is called in an absurd manner… reality. Who are we to say what is real and what is not? What if all your senses, emotion and even your thoughts are all just illusions… oh how I would cherish such a truth, such dissolution of this dire world. It’s just now that I’ve realized what I’m actually waiting for; I want this dream to end.
Shakespeare wrote:
‘All the world’s a stage, And all the men and women merely players: They have their exits and their entrances; And one man in his time plays many parts…’
I, for one, have no idea what my part is, all I know is that I seem to be stuck in it just like a male mantis is stuck in his first and also last “night of love”. Will I ever get off the stage for my next part? How long must I wait for the curtain to settle? I can’t even taste the next act…
Inainte de a incepe as vrea sa va zic ca daca doriti sa intrati direct in continutul legat strict de subiectul propriu-zis al post-ului puteti incepe lectura de la asterix.
De ceva timp, 2-3 luni mai exact, intampin dificultati in a asterne in cuvinte un articol de “esenta”. Motivul exact nu-l cunosc, insa presupun ca e vorba de o combinatie de factori ce au dus la situatia asta. Cu toate acestea iata ca azi reusesc in sfarsit sa incep a materializa niste idei in speranta ca acest lucru imi va da si avantul necesar pentru a relua ritmul in care am inceput acest blog si in care imi doresc sa-l continui.
Trebuie sa recunosc ca pana si alegerea subiectului articolului a fost o dezicie dificila pentru mine, nu pentru ca duc lipsa de inspiratie ci mai degraba pentru ca am multe idei pe care mi-as dori sa le exteriorizez. Principalul obstacol il reprezint eu insumi. Desi ideile mele sunt destul de inchegate in gandirea mea, observ ca reusesc sa le recreez cu greu pe un suport exterior si imi este aproape imposibil sa le reproduc in forma in care mi s-au relevat prima data. Am observat insa ca nu sunt singurul afectat de aceasta problema si prin urmare am ajuns la concluzia ca e ori o faza prin care trec ori pur si simplu un mod de a fi cu care va trebui sa ma obisnuiesc de acum incolo. De ce? Pentru ca prefer sa scriu mai rar un articol dar cu continut decat sa creez forme fara fond. Acestea fiind spuse voi trece la subiectul propriu-zis al post-ului.
*
In primul articol al blog-ului am zis ca viata e guvernata prin intermediul a doua elemente egale si complementare: Iubirea si Suferinta. Ele sunt cele doua stari ce ne contureaza perceptia asupra Existentei numita pe scurt realitate. Despre primul dintre cele doua am vorbit si probabil ca o voi mai face si in viitor. In acest post insa as vrea sa tratez putin si a doua stare a Existentei care din punctul meu de vedere e la fel de importanta si care merita apreciata si poate chiar “savurata”. Probabil ca ultima afirmatie pare bizara insa voi incerca in cele ce urmeaza sa si argumentez aceasta idee. In primul rand as vrea sa delimitez de la inceput despre ce vorbesc in articolul acesta, cand zic suferinta nu ma refer la ceea fizica (ori psihica, pentru ca cea psihica isi are ca suport fizicul, integritatea si functionalitatea cortexului mai bine zis). Suferinta asupra caruia ne vom arunca “privirile” este cea de ordin emotional daca o putem numi asa (suferinta morala, daca intram putin in terminologia folosita in psihologie, filosofie, etc.). Pentru a putea vedea importanta acestei stari trebuie in primul rand sa o intelegem, mai exact sa-i intelegem originea, modul in care se declanseaza.
Frica
“Frica si ura sunt singurele sentimentepamantene careblocheaza accesul catre cunoastere si evolutie”-Despre Reptilieni si planeta pamant de Aryana Havah
Suferinta este o stare sau traire ce are la baza un concept aparent simplu: frica. Probabil ca majoritatea dintre noi interpreteaza cuvantul “frica” drept lipsa de curaj, o manifestare de lasitate, etc., insa in contextul acesta frica despre care vorbesc eu are un cu totul alt inteles si o diversitate de forme in care se apare. Ma refer la frica manifestata printr-o nevoie de posesiune (fie ca aceasta se reflecta asupra unui obiect sau a unei alte persoane) sau datorata unei schimbari a unei stari curente de posesiune (pierderea unui obiect sau a unei persoane dragi; in al doilea caz fie ca este vorba despre moarte fizica sau ruperea unei relatii de cuplu / de amicitie putem spune intr-un cuvant ca vorbim de dor). Astfel, putem spune ca frica reprezinta teama^ de nu obtine ceea ce-ti doresti sau de a pierde ceea ce ai deja (^ scuzati exprimarea aparent idioata, imi este greu sa transpun unele idei in cuvinte incercand in acelasi timp sa le pastrez cat de cat esenta de aceea sunt si nevoit sa fac uneori compromisuri si abateri de la normele lingvistice sau chiar logice). In primul caz frica se manifesta sub forma unui sentiment de dezamagire sau chiar nedreptate. Magnitudinea acesteia tinde sa creasca cu cat in sinele nostru suntem convinsi ca am muncit sau meritam sa ni se implineasca acea dorinta de posesie. Ceea ce trecem cu vederea este faptul ca noi insine nu suntem intotdeauna constienti de ce avem nevoie cu adevarat. In acest sens putem spune ca nu noi suntem defapt cei stapani asupra posesiei intrucat nu noi decidem ce meritam sau ce ne trebuie. Fiecare om isi are propriul curs de-a lungul Existentei si aceasta “stie” exact cu ce sa-l “hraneasca” pe individ pentru a-si urma calea evolutiei sale, cale care poate parea aparent predestinata. “You can’t always get what you want, but if you try, you’ll get what you need”, cred ca unii dintre voi cunosc deja expresia aceasta din melodia celor de la Rolling Stones, din punctul meu de vedere se potriveste perfect cu ideea pe care incerc sa o expun. In cel de-al doilea caz avem de-a face cu dorul, care de cele mai multe ori poate fi un generator de suferinta mai mare decat lipsa posesiei implinite. Socul este mai mare pentru ca vorbim de un aparent dezechilibru major in stabilitatea interioara a omului legat de plecarea partiala sau totala din viata sa a unui pilon major, generator de fericire, iubire, stabilitate etc. La fel ca si in cazul precedent avem de a face cu “interventia” Existentei asupra omului, cea care “decide” cand i se da omului si cand i se ia. Tot acest proces aparent haotic pare a fi unul crud si nedrept insa eu personal tind sa cred ca viata are un scop (chiar daca e unul abstract intelegerii umane) si de aceea si fiecare schimbare semnificativa in viata isi are scopul sau si nu este total lasata in mainile fragile ale hazardului.
Rolul Suferintei
Acum ca am analizat pe scurt ipoteza sorgintelui suferintei e timpul sa incercam sa lamurim si care este rolul ei in evolutia noastra ca si entitati componente ale acestui Univers. Dupa cum am spus iubirea si suferinta merg mana in mana in procesul de conturare a vietii noastre influentand-o in aceasi masura (chiar daca prin perceptia noastra atat cantitativ cat si calitativ acest echilibru pare a nu se manifesta). Trebuie sa intelegem deci ca iubirea fara suferinta nu poate exista, iar aceasta relatie este mutuala intre cele doua stari. De altfel, daca e sa fac o mica comparatie (cantitativa si deficitara) cu legaturi in matematica (unii probabil o vor gusta, altii probabil o vor considera de prost gust ): iubirea si suferinta sunt egale in modul dar semn opus. Astfel, cu cat o entitate este mai sensibila fata de una cu atat este fata si de cealalta. Omul se poate “hrani” la fel de bine atat cu iubire cat si cu suferinta “crescand” sau mai bine zis avansand astfel pe scara evolutiei sale de-a lungul drumului existential. In sprijinul acestei afirmatii revin cu o idee care am exprimat-o in primul post “Viata… intre fericire si tristete”: dualitatea suferinta – iubire este defapt un etalon ce ne ajuta sa percepem viata, daca macar unul din aceste componente ar lipsi nu numai ca nu am fi in stare sa-l simtim pe al doilea dar probabil nu am fi in stare sa simtim viata in sine, ideea de Existenta in sine probabil ca nu ar mai avea sens. Cu cat suntem capabili sa simtim o stare mai intens cu atat o putem “savura” si pe cealalta la fel de mult.
Cu toate acestea sunt de parere ca suferinta poate fi intr-un fel sau altul amortizata in sensul acceptarii sale in viata noastra dar mai ales in sensul constientizarii rolului sau productiv in “educatia existentiala”.
In momentul in care vom intelege acest lucru vom realiza defapt cat de indispensabila ne este noua ca oameni. Pentru ca afirmatile de pana acum sunt mai mult ipotetice si abstracte voi incerca sa dau si un exemplu mai palpabil in cele ce urmeaza. Unul din rodurile suferintei il reprezinta luciditatea ce o acompanieaza. Atunci cand treci de la o stare iubire la una de suferinta perceptia ta se schimba semnificativ. De ce? Pentru ca iubirea guverneaza o perceptie subiectiva, optimista, usor manipulativa si deformata. Suferinta pe de alta parte ne confera abilitatea de a analiza fenomenele existentiale mult mai obiectiv si profund permitandu-ne sa intram astfel in proximitatea adevarului universal. Totodata cu cat constientizam mai repede suferinta si o acceptam cu atat ne obisnuim cu cu ea si astfel nu mai riscam sa fim afectati de ea atat de mult in viitor. Rezulta astfel ca un om care a gustat mai mult din suferinta pe parcursul vietii are capacitatea de a intelege existenta mai bine si de a aprecia viata in sine indiferent ca aceasta radiaza asupra sa Iubire sau Suferinta.
Ma opresc aici cu acest articol in speranta ca v-am atras putin atentia asupra acestui aspect al vietii si ca v-am pus putin pe ganduri. In acest sens astept si alte opinii si contraargumente la sectiunea de comentarii al post-ului. Va multumesc pentru rabdarea de a lectura un alt articol exagerat de lung. La final as vrea sa va las cu un citat pe care l-am citit astazi pe Facebook si care mi-a placut foarte mult, ce ilustreaza inca odata dependenta celor doua stari principale ale Existentei dar si modul in care omul le poate interpreta gresit manifestarea: ”’Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai crunta suferinta. Caci, in ciuda parerii comune, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul proprietatii, care este tocmai contrariul dragostei” – Antoine de Saint-Exupery.
